Sănătatea populației trebuie privită ca o resursă strategică a României, iar capacitatea statului de a proteja viața și sănătatea cetățenilor reprezintă o componentă a securității naționale, a declarat dr. Alice Grasu, managerul Serviciului de Ambulanță București–Ilfov. Ea a avertizat că devotamentul profesioniștilor din medicina de urgență nu poate compensa la nesfârșit lipsa investițiilor și a pledat pentru resurse umane suficiente, reînnoirea parcului de ambulanțe, tehnologie și o mai bună cooperare între instituțiile implicate în gestionarea urgențelor.
Alice Grasu a susținut intervenția în cadrul conferinței „Securitatea sanitară a României: acces, inovație și reziliență”, desfășurată la UMF „Carol Davila” din București.
Conferința se desfășoară în cadrul platformei „Împreună protejăm România”, organizată de Grupul de Presă MediaUno, Asociația MediaUno, Institutul Național de Statistică și Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București.
„Sănătatea lor este, în mod fundamental, o problemă de securitate națională”
Vorbind din perspectiva medicului de urgență, a managerului Serviciului de Ambulanță București–Ilfov și a reprezentantului serviciilor publice de ambulanță în Comisia interministerială Ministerul Sănătății–Ministerul Afacerilor Interne, Alice Grasu a susținut că sănătatea trebuie integrată în conceptul mai larg de securitate națională.
„Oamenii sunt cea mai importantă resursă a unei țări. Iar sănătatea lor este, în mod fundamental, o problemă de securitate națională”, a afirmat aceasta.
În opinia sa, securitatea unui stat nu poate fi evaluată numai prin capacitatea de apărare, menținerea ordinii publice sau protejarea infrastructurilor critice, energetice și cibernetice.
„O țară nu poate fi cu adevărat sigură dacă nu poate proteja viața și sănătatea propriilor cetățeni”, a subliniat Alice Grasu.
O epidemie, un accident colectiv, un cutremur, un incendiu de proporții sau un val de temperaturi extreme pot transforma în numai câteva minute o urgență medicală într-o problemă de securitate națională.
În asemenea situații, reziliența statului trebuie măsurată concret prin viteza de reacție, numărul persoanelor care pot fi mobilizate, resursele disponibile și, în ultimă instanță, prin numărul de vieți care pot fi salvate.
„Minutele înseamnă viață”
Managerul Serviciului de Ambulanță București–Ilfov a atras atenția asupra rolului serviciilor de ambulanță, care reprezintă în numeroase situații prima componentă medicală care intră în contact cu pacientul.
„În spatele fiecărui apel există o persoană. Există o familie. Există teama că ajutorul ar putea veni prea târziu”, a spus Alice Grasu.
Din această perspectivă, timpul de răspuns al ambulanței nu trebuie tratat ca un simplu indicator statistic.
„Pentru pacientul aflat în stop cardio-respirator, pentru victima unui accident grav, pentru pacientul cu accident vascular cerebral sau infarct miocardic, minutele înseamnă viață, prognostic și șansa de recuperare”, a explicat aceasta.
Alice Grasu consideră, în consecință, că serviciile de ambulanță trebuie privite nu doar ca furnizori de servicii medicale, ci drept „o componentă esențială a infrastructurii critice de sănătate a României”.
„Nicio ambulanță nu salvează singură o viață. Oamenii salvează oameni”
Accesul la medicina de urgență trebuie să fie asigurat indiferent de localitatea în care se află pacientul, distanța față de un centru universitar sau ora la care apare urgența.
Pentru aceasta sunt necesare însă nu numai ambulanțe și echipamente, ci și personal suficient și bine pregătit.
„Putem cumpăra ambulanțe moderne. Putem introduce echipamente performante. Putem digitaliza dispeceratele și putem utiliza tehnologii din ce în ce mai sofisticate. Dar, la capătul tuturor acestor tehnologii, trebuie să existe un om pregătit să ia decizia corectă”, a afirmat managerul SABIF.
Alice Grasu a sintetizat rolul resursei umane într-o formulă directă:
„Nicio ambulanță nu salvează singură o viață. Oamenii salvează oameni.”
Medicul, asistentul medical, ambulanțierul, operatorul din dispecerat și toate persoanele implicate în intervenție reprezintă, potrivit acesteia, adevărata forță a sistemului.
Din acest motiv, securitatea sanitară presupune și securitatea profesională a personalului medical, formare continuă, condiții adecvate de muncă, păstrarea specialiștilor în sistem și pregătirea noilor generații.
Digitalizarea și inteligența artificială pot reduce timpul de intervenție
Alice Grasu a vorbit și despre rolul tehnologiei în medicina de urgență. Digitalizarea dispecerizării, transmiterea datelor medicale, telemedicina, localizarea mai precisă a solicitărilor, analiza datelor și utilizarea responsabilă a inteligenței artificiale pot contribui la reducerea timpilor de intervenție și la o utilizare mai eficientă a resurselor.
Tehnologia nu trebuie însă transformată într-un obiectiv în sine.
„Tehnologia are valoare numai dacă îl ajută pe profesionist și dacă îi oferă pacientului o șansă mai bună”, a spus Alice Grasu.
Modernizarea tehnologică trebuie însoțită, în opinia sa, de interoperabilitate, proceduri clare și capacitatea instituțiilor de a comunica și acționa împreună.
„Pacientul nu este al unei instituții”
Cooperarea instituțională reprezintă una dintre condițiile esențiale ale rezilienței sistemului sanitar, iar experiența Comisiei interministeriale Ministerul Sănătății–Ministerul Afacerilor Interne demonstrează, potrivit lui Alice Grasu, necesitatea unei abordări integrate.
„Trebuie să existe un singur obiectiv: protejarea vieții”, a declarat aceasta.
Serviciile de ambulanță, structurile pentru situații de urgență, spitalele, unitățile de primiri urgențe, autoritățile centrale și locale și instituțiile de sănătate publică trebuie să poată funcționa ca elemente ale aceluiași mecanism.
„Pacientul nu este al unei instituții. Pacientul este responsabilitatea noastră comună”, a subliniat managerul SABIF.
„Devotamentul oamenilor nu poate substitui la nesfârșit investiția în sistem”
Alice Grasu a atras atenția că România dispune de profesioniști valoroși în medicina de urgență, care lucrează inclusiv în condiții dificile și uneori la limita resurselor disponibile.
Această disponibilitate a personalului nu poate însă compensa permanent vulnerabilitățile sistemului.
„Devotamentul oamenilor nu poate substitui la nesfârșit investiția în sistem”, a avertizat aceasta.
Reziliența trebuie construită înainte de apariția unei situații de criză, prin investiții, pregătire, exerciții comune, dotări, reînnoirea parcului de ambulanțe, personal suficient și mecanisme de coordonare funcționale și testate.
În același timp, sistemul trebuie să fie capabil să-și identifice și să-și corecteze vulnerabilitățile.
„Un sistem matur nu ascunde vulnerabilitățile. Le identifică, le analizează și le corectează”, a spus Alice Grasu.
Datele și evaluările obiective sunt, în acest context, indispensabile pentru fundamentarea politicilor publice și pentru stabilirea domeniilor în care investițiile pot produce cele mai importante beneficii pentru populație.
„În spatele fiecărui apel la 112 există o speranță”
În finalul intervenției, Alice Grasu a readus în prim-plan dimensiunea umană a sistemului de urgență.
„În spatele fiecărei cifre există un om. În spatele fiecărui apel la 112 există o speranță. Iar în spatele fiecărei intervenții reușite există oameni care au ales să salveze alți oameni”, a declarat aceasta.
Mesajul său pentru consolidarea securității sanitare a fost unul centrat pe investiția în personal și pe pregătirea sistemului înainte de apariția crizelor.
„Să investim în ei. Să le oferim mijloacele necesare. Să construim instituții care cooperează și un sistem capabil să răspundă înainte ca vulnerabilitatea să devină criză.”
„O Românie sănătoasă este o Românie mai rezilientă. Iar protejarea sănătății oamenilor înseamnă protejarea României”, a concluzionat Alice Grasu.
MEDIAUNO.RO publică integral mesajul transmis de Alis Grasu:
Vă mulțumesc pentru invitația de a participa la această conferință, dedicată unui subiect care ne privește pe fiecare dintre noi: securitatea sanitară a României.
Vorbesc astăzi din perspectiva medicului de urgență, a managerului Serviciului de Ambulanță București–Ilfov, dar și din perspectiva reprezentantului serviciilor publice de ambulanță în cadrul Comisiei interministeriale Ministerul Sănătății–Ministerul Afacerilor Interne.
Din toate aceste perspective, există o concluzie comună, pe care aș dori să o așez în centrul intervenției mele:
Oamenii sunt cea mai importantă resursă a unei țări. Iar sănătatea lor este, în mod fundamental, o problemă de securitate națională.
Atunci când vorbim despre securitate națională, ne gândim, firesc, la apărare, la ordinea publică, la infrastructurile critice, la securitatea energetică sau cibernetică.
Dar o țară nu poate fi cu adevărat sigură dacă nu poate proteja viața și sănătatea propriilor cetățeni.
O epidemie, un accident colectiv, un cutremur, un incendiu de proporții, un val de temperaturi extreme sau orice situație cu victime multiple poate transforma, în câteva minute, o problemă medicală într-o problemă de securitate națională.
În asemenea momente, reziliența unui stat nu se măsoară numai prin numărul instituțiilor sau prin existența unor planuri de intervenție.
Se măsoară foarte concret: cât de repede răspundem, câți oameni putem mobiliza, ce resurse avem la dispoziție și, mai ales, câte vieți putem salva.
Pentru serviciile publice de ambulanță, această realitate este cotidiană.
Ambulanța este, de foarte multe ori, prima verigă medicală care ajunge la om.
În spatele fiecărui apel există o persoană. Există o familie. Există teama că ajutorul ar putea veni prea târziu.
De aceea, timpul de răspuns nu este doar un indicator statistic. Pentru pacientul aflat în stop cardio-respirator, pentru victima unui accident grav, pentru pacientul cu accident vascular cerebral sau infarct miocardic, minutele înseamnă viață, prognostic și șansa de recuperare.
Și tocmai de aceea consider că serviciile de ambulanță trebuie privite nu numai ca furnizori de servicii medicale, ci ca o componentă esențială a infrastructurii critice de sănătate a României.
Securitatea sanitară presupune, înainte de toate, acces.
Accesul nu trebuie să depindă de locul în care trăiește pacientul, de distanța față de un mare centru universitar sau de ora la care apare urgența.
Pentru medicina de urgență, accesul înseamnă capacitatea sistemului de a ajunge la pacient atunci când acesta nu mai poate ajunge singur la sistem. Iar această capacitate trebuie să existe 24 de ore din 24, 365 de zile pe an.
Dar accesul nu poate exista fără resurse umane suficiente, bine pregătite și protejate.
Putem cumpăra ambulanțe moderne. Putem introduce echipamente performante. Putem digitaliza dispeceratele și putem utiliza tehnologii din ce în ce mai sofisticate.
Dar, la capătul tuturor acestor tehnologii, trebuie să existe un om pregătit să ia decizia corectă.
Nicio ambulanță nu salvează singură o viață. Oamenii salvează oameni. Medicul, asistentul medical, ambulanțierul, operatorul din dispecerat și toți cei care fac posibilă intervenția, constituie adevărata forță a sistemului.
De aceea, atunci când discutăm despre securitate sanitară, trebuie să discutăm și despre securitatea profesională a personalului medical, despre formare continuă, despre condiții de muncă, despre păstrarea specialiștilor în sistem și despre pregătirea noilor generații.
Al doilea element fundamental este inovația.
Tehnologia ne oferă astăzi posibilități pe care, în urmă cu două decenii, cu greu ni le-am fi imaginat.
Digitalizarea dispecerizării, transmiterea datelor medicale, telemedicina, localizarea mai precisă a solicitărilor, analiza datelor și utilizarea responsabilă a inteligenței artificiale pot contribui la reducerea timpilor de intervenție și la folosirea mai eficientă a resurselor.
Dar inovația nu trebuie să fie un scop în sine.
Tehnologia are valoare numai dacă îl ajută pe profesionist și dacă îi oferă pacientului o șansă mai bună.
Avem nevoie, așadar, de tehnologie, dar avem nevoie în aceeași măsură de interoperabilitate, de proceduri clare și de capacitatea instituțiilor de a comunica și de a acționa împreună.
Și ajung astfel la al treilea cuvânt din tema acestei conferințe: reziliența.
Nicio instituție nu poate asigura singură securitatea sanitară a României.
Experiența activității din cadrul Comisiei interministeriale Ministerul Sănătății–Ministerul Afacerilor Interne confirmă cât de importantă este cooperarea.
Trebuie să existe un singur obiectiv: protejarea vieții.
Serviciile de ambulanță, structurile pentru situații de urgență, spitalele, unitățile de primiri urgențe, autoritățile centrale și locale, instituțiile de sănătate publică și celelalte structuri implicate trebuie să poată funcționa ca părți ale aceluiași mecanism.
Pentru că pacientul nu este al unei instituții. Pacientul este responsabilitatea noastră comună.
România are profesioniști extraordinari în medicina de urgență. Are oameni care lucrează în condiții dificile, uneori la limita resurselor disponibile, și care continuă să răspundă atunci când sunt chemați.
Dar devotamentul oamenilor nu poate substitui la nesfârșit investiția în sistem.
Reziliența nu se construiește în ziua crizei. Aceasta se construiește înaintea crizei: prin investiții, prin pregătire, prin exerciții comune, prin dotări, prin reînnoirea parcului de ambulanțe, prin resurse umane suficiente și prin mecanisme de coordonare testate și funcționale.
Trebuie, de asemenea, să învățăm din fiecare intervenție și din fiecare situație dificilă.
Un sistem matur nu ascunde vulnerabilitățile. Le identifică, le analizează și le corectează.
Iar aici datele și evaluarea obiectivă sunt indispensabile.
Nu putem construi politici publice numai pe impresii. Trebuie să știm unde sunt nevoile, unde sunt întârzierile, unde lipsesc resursele și unde investiția produce cel mai mare beneficiu pentru populație.
Doamnelor și domnilor,
În centrul tuturor strategiilor, instituțiilor, tehnologiilor și bugetelor trebuie să rămână omul.
Nu există securitate sanitară fără acces.
Nu există acces real fără oameni și resurse.
Nu există reziliență fără cooperare.
Și nu există un sistem de sănătate performant dacă uităm pentru cine a fost construit.
Pentru cetățean.
Pentru omul care sună la 112 și așteaptă să audă că ajutorul este pe drum.
Pentru pacientul care trebuie să știe că, indiferent unde se află și indiferent la ce oră apare urgența, statul are capacitatea de a interveni.
De aceea, cred că trebuie să privim sănătatea nu doar ca pe un domeniu social sau ca pe un capitol bugetar.
Sănătatea populației este o resursă strategică a României.
Iar capacitatea de a proteja această sănătate, inclusiv în cele mai dificile situații, reprezintă una dintre expresiile concrete ale securității naționale.
Închei cu un gând simplu, rezultat din experiența anilor petrecuți în medicina de urgență:
În spatele fiecărei cifre există un om.
În spatele fiecărui apel la 112 există o speranță.
Iar în spatele fiecărei intervenții reușite există oameni care au ales să salveze alți oameni.
Să investim în ei.
Să le oferim mijloacele necesare.
Să construim instituții care cooperează și un sistem capabil să răspundă înainte ca vulnerabilitatea să devină criză.
Pentru că o Românie sănătoasă este o Românie mai rezilientă.
Iar protejarea sănătății oamenilor înseamnă protejarea României.”
